Zece negri mititei devine Erau zece, în Franța, pe model american

Gânduri pornind de la rebotezarea unei cărți și dictatul corectitudinii politice
de Roxana Dascălu

Pe 26 august, a apărut în Franța romanul Erau zece, de Agatha Christie.

Cei are au citit capodopera ei din 1939, Zece negri mititei – printre cele mai vândute cărți din lume și cu multe ecranizări între timp – se vor mira. În fond, este vorba despre aceeași carte, din care a fost scos cuvântul „negri”, folosit de 74 de ori în carte,  și înlocuit cu „soldat”, pe model  american. Insula pe  care se desfășoară acțiunea a devenit Insula Soldatului, din Insula Negrului. Timpurile pe care le trăim au dictat asta, iar descendentul Agathei Christie s-a plecat în fața acestui dictat.

Am provocat-o pe doamna Silvia Colfescu, scriitoare, distins om de carte și directoarea editurii Vremea, să-mi răspundă la câteva întrebări, pornind de la acest fait accompli literar. I-am putea zice chiar impietate sau crimă literară. Au rezultat rândurile de mai jos:

RD: Stimată Silvia Colfescu, cum ai publica acum Zece negri mititei în România?

Silvia Colfescu: Paradoxal, există o oarecare diferență, cred, între ceea ce se poate publica în România și ceea ce se poate publica în alte țări ale Europei. Cărțile Agathei Christie sunt publicate aici – nu știu ce hotărâre ar/va lua editorul lor, probabil că va fi obligat să se conformeze dorințelor deținătorilor copyrightului, ceea ce, într-un fel, rezolvă problema.

Dar, dacă această obligație nu ar exista și dacă eu aș fi editorul care s-ar mai încumeta să publice această carte, nu aș schimba nimic din forma ei originală.

O carte nu reprezintă numai o povestioară menită să distreze cititorul, ea este un portret al timpurilor în care a trăit un autor, un portret al însuși autorului. În aceasta rezidă interesul unui text: este o incursiune într-o epocă, singurul mod de a lua contact cu sentimentele unor oameni pe care altfel nu-i putem cunoaște decât din documente reci.

Eludând detalii care nu ne sunt pe plac, aseptizând un text în sensul canoanelor unei alte epoci ulterioare scrierii lui, nu putem obține decât o variantă palidă, neadevărată a operei. Nu putem decât deteriora o mărturie care, citită cu bună-credință și onestitate, este formativă, educativă.

Ce poate fi mai stupid și mai nociv decât a schimba denumiri, deseori anodine, în care apar cuvintele „alb” și „negru”, de a cenzura capodopere, de a încarcera pe toți membrii societății în „paturi ale lui Procust” croite după imaginația – sau lipsa de imaginație – a unor gânditori autoproclamați „corecți”?

RD: Vorbim deci despre o nouă cenzură?

Silvia Colfescu: Suntem martori ai unui fenomen care, în zilele noastre, la fel ca în alte epoci, exercită o teroare nici măcar subtilă, ci directă, asupra societății. Da, am numit cenzura. Orwell ar zâmbi trist văzând ce se întâmplă astăzi: societatea a evoluat, ne scăldăm în democrație, dar Ministerul Adevărului nu a dispărut și, în loc să ne însușim în mod inteligent concluziile imuabile ale acțiunilor antecesorilor noștri, care constituie, în realitate, fundamentul trăirilor noastre, în loc să studiem istoria cu ochi limpede, detașat, critic, preferăm să îi ignorăm învățămintele și să încercăm să o schimbăm în sensul îngust care ne convine.

Or, istoria este obiectivă. Nu o putem evalua din punctul de vedere și pe criteriile altor timpuri. Trecutul nu poate fi schimbat, faptele care s-au petrecut și s-au înscris în documente au o existență proprie, care nu depinde de sentimentele noastre față de ele.

Ceea ce este într-o măsură subiectiv, ceea ce depinde de noi este felul în care hotărâm, în deplină cunoștință de cauză, să trăim astfel încât să evităm repetarea greșelilor trecutului. Aceasta nu se poate realiza ascunzând greșelile sub covor, dimpotrivă.

Nu văd utilitatea reînființării/perpetuării existenței acelui Minitrue RecDep, departamentul din Ministerul Adevărului din cartea lui Orwell 1984,  care se ocupa cu modificarea zilnică a documentelor trecutului – activitate pe care, cu regret, o recunosc în frenezia actuală de a modifica opere de artă, scrieri, denumiri care, dintr-odată, li se par jignitoare unor minți ultrasensibile.

RD: Cum și se pare corectitudinea politică, impusă în special din America?

Silvia Colfescu:  Corectitudinea politică, pe care o vedem răspândindu-se ca o molimă dinspre America spre Europa, mi se pare o continuare a acelei atmosfere pe care noi o cunoaștem foarte bine și de care ne-am despărțit de doar 30 de ani, cu deosebirea că Big Brother s-a transformat astăzi într-o multitudine de Big Brother-i mai mici, atenți la fiecare exprimare mai puțin controlată, la fiecare glumiță, poate stupidă, dar spusă fără intenția, fie și depărtată, de a ostraciza pe cineva.

Consecința nu poate fi decât o societate dominată de teamă, schimonosită de practica delațiunii, de cenzură și de autocenzură.

Mai mult, înlăturarea unor adevăruri din trama istorică pe care se sprijină devenirea, evoluția gândirii politice a societății, riscă să șubrezească edificiul acesteia, lipsindu-l de părți ale temeliei sale.

Și, din păcate, tendințele actuale nu țin seama de una dintre legile determinante ale universului, cea a acțiunii și a reacțiunii, care, de altfel, vedem că începe deja să se manifeste: excesele provoacă excese, violența naște violență, nedreptatea stârnește nedreptate. Riscurile care decurg din deschiderea nesăbuită a acestei cutii a Pandorei sunt greu de calculat.

Binele răul sunt inerente oamenilor. Fără să ne asumăm istoria, cu bunele și relele ei, fără o educație luminată, făcută cu măsură, cu înțelegere și cu răbdare, nu cred că putem avansa pe un drum pe care să evităm capcanele întinse de însăși umanitatea noastră.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *