Guvernarea incompetenței

Experimentul unic al creşterii cheltuielilor statului cu factura socială, în paralel cu reducerea fiscalităţii, a produs dezechilibre, urmate de impredictibilitate, improvizaţii şi haos.

Promisiunile aiuritoare de creşteri de salarii şi de pensii, în contextul unui avânt spectaculos al economiei, sau scenariile unor investiţii fără pre­ce­dent în economie cu ba­nii unor fonduri su­verane au fascinat, pro­babil, imaginaţia elec­to­ra­tu­lui fidel PSD şi a unor salariaţi din mediul public. Lejeritatea cu care unii miniştri au împrăştiat promisiuni, retrase apoi de alţi po­liticieni, indiferenţa, os­tilitatea şi chiar re­pli­cile brutale împotriva criticilor, lipsa de transparenţă a actului de gu­vernare, neprofesionalismul celor ca­re gestionează ţara au iritat însă res­tul României.

Ultima aventură ratată este pro­mi­siu­nea de creştere cu 25% a salariilor în mediul public. Cei peste un milion de angajaţi ai statului au avut zilele astea confirmarea că pe hârtie vor creşte sa­lariile de la 1 ianuarie 2018, dar nu şi câştigurile reale, cele din conturi, de­oa­rece majorarea va compensa intro­du­cerea noului sistem de colectare a contribuţiilor sociale direct de la an­gajat.

Controversata măsură de transfer al contribuţiilor sociale doar în sarcina angajatului s-a născut din nevoia de a respecta o promisiune majoră a pro­gramului de guvernare, a fost lansată fără a avea studii de impact şi nu a lă­murit deocamdată cum se va aplica în companiile private, aşa încât acolo să nu echivaleze cu o re­du­cere de venituri.

O altă promisiune ne­respectată este aceea a neimpozitării salariilor mai mici de 2.000 de lei. Iniţial, guvernanţii se gândeau să impună impozitul global pe gos­podărie, la pachet cu neimpozitarea salariilor sub 2.000 de lei, o altă şmecherie prin care, de fapt, se cumulau veniturile membrilor gospodăriilor şi, în final, aproape toa­tă lumea era taxată.

În schema mai largă a impozitului pe gospodărie apăruse o altă aiureală, an­gajarea a 35.000 de „consultanți fis­cali“, de fapt nişte funcționari ai fis­cului de tipul perceptorilor de altă­da­tă. Însă meseria de consultant fiscal es­te reglementată şi nu poate intra ori­cine în profesie, iar în România exis­tă vreo 4.100 de consultanți ac­tivi, din aproape 5.500, câți sunt în­re­gistraţi. Guvernanţii nu s-au împie­di­cat de acest detaliu, deoarece, de­si­gur, orice lege poate fi rescrisă, in­clusiv cele care reglementează pro­fe­sii. N-au apucat însă, deoarece ideea im­pozitului pe gospodărie s-a di­zol­vat relativ rapid, faţă în faţă cu rea­li­tatea imposbilităţii aplicării sale ime­diate, pentru a face rost de bani.

Guvernanţii au utilizat şi strategia amâ­nării unor creşteri salariale pro­mise, cazul profesorilor şi al per­so­nalului medical, făcându-se că nu în­ţeleg sau chiar nepricepând că în anul viitor deficitul bugetar va exploda sub presiunea poverii cheltuielilor so­ciale, aşa încât greu se vor mai putea găsi bani pentru alte majorări de sa­larii. Lucru care, evident, nu a fost valabil în privința creșterii salariilor parlamentarilor.

Uluiţi că încasările din taxe şi im­po­zite sunt prea mici faţă de aşteptările bugetului, guvernanţii au resuscitat suprataxarea carburanţilor, măsură la care renunţaseră în ianuarie. Acciza la carburanți se va majora cu 32 de bani pe litru, în două tranşe, de la 15 septembrie şi apoi de la 1 octombrie, ceea ce va duce la scumpiri în lanț.

Printre promisiunile care s-au pier­dut în tranşeele guvernării pesediste putem enumera şi eliminarea im­pozitului pe dividende, de la 1 ia­nuarie 2018, sau scutirea medicilor de impozitul pe venit.

Au fost şi episoade de dezmeticire a guvernanţilor, în care idei care pa­razitaseră temporar programul de gu­ver­nare au fost reconsiderate sub pre­siunea mediului privat, cum ar fi in­troducerea impozitului pe cifra de afa­ceri, în locul celui pe profit, sau taxa de solidaritate, o noţiune rămasă încă ambiguă, la stadiul de intenţie.

În esenţă, guvernarea pesedistă şi-a propus să cumpere liniştea socială, în spatele căreia încearcă să opereze fără anestezie justiția, cu promisiuni de majorări de pensii şi salarii, dar a reu­şit să producă doar confuzie, haos şi incertitudine. În final, bilanțul gu­ver­nării este un lung șir de promisiuni nerespectate.

Banii din pilonul II, preţul pensiilor speciale

Guvernanţii aşteaptă în aceste zile re­zul­tatul unei analize privind sistemele de pen­sii gestionate privat, pentru a tranşa chestiunea pilonului II de pensii. Nu a existat însă niciun studiu serios de im­pact al majorării pensiilor, care să arate, la timp, unde sunt dezechilibrele şi ce corecturi trebuie operate înainte de a ma­jora punctul de pensie. Nici suc­ce­sivele guverne, nici mintea confuză din spatele programului de guvernare nu au remarcat că sistemul de pensii rula deja cu un deficit uriaş, care trebuia ali­men­tat permanent de la bugetul de stat. La un moment dat, pe traseul dezmeticirii în faţa cifrelor, politicienii aflaţi la putere au înţeles că factura pensiilor speciale de­păşeşte 6 miliarde de lei în acest an şi, probabil, va urca la 15 miliarde de lei în următorii doi ani.

Impasul se cerea rezolvat şi aşa a apărut ideea, influenţată şi de precedentul creat de Viktor Orbán în Ungaria, de a pune mâ­na pe miliardele de lei din pilonul II de pensii obligatorii administrate privat. Aceşti bani, aproximativ 7 miliarde de eu­ro, ar fi asigurat liniştea şi ar fi aco­pe­rit deficitele produse de cele peste 160.000 de pensii speciale, care costă, anual, cam 1,3 miliarde de euro.

Şi în acest caz au domnit confuzia şi hao­sul: au apărut zvonuri, brutal infirmate de guvernanţi, apoi declaraţii nesăbuite ale noului ministru de Finanţe, corectate şi ele de liderii politici, pentru ca în final intenţia să devină aproape certitudine.

Posibilitatea confiscării banilor din pilo­nul II este blocată de un paragraf cons­ti­tuţional care protejează proprietatea. Or, aceste conturi individuale în care se var­să banii pentru pensia administrată pri­vat se încadrează în definiţie. Nu se pu­tea însă exclude o reformulare a Legii pen­siilor, prin care pilonul II să se dizolve în ceea ce era al treilea pilon, adică în pen­sii private, dar asta însemna ca sta­tul să nu poată pune mâna pe nici un leu. Şi aşa a apărut soluţia de com­pro­mis, în care statul reduce valoarea coe­ficientului virat drept contribuţie către pilonul II, de la 5,1%, cât este în prezent, la 2,5%.

Statul ar urma să câştige aproape un mi­liard de euro din această mişcare doar în 2017, potrivit estimărilor analiştilor fi­nan­ciari, bani suficienţi pentru a acoperi, deo­camdată, factura pensiilor speciale. Oamenii pierd însă bani, deoarece, aşa cum au dovedit că habar n-au gu­ver­nan­ţii, în cap cu premierul, în timp ce sis­te­mul public de pensii se confruntă cu de­ficite, randamentul anual în ultimii zece ani al plasamentelor în pilonul II a fost de 9,34%. Un ritm în care nu vor creşte pe­nsiile de stat în următorii ani.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *